Se spune adeseori că gândirea economică pro-capitalistă şi gândirea economică (generală) sunt, esenţialmente, sinonime. Ştiinţa economică este necesară şi importantă prin aceea că ne învaţă un fapt tulburător de simplu: viaţa şi bunăstarea oamenilor depind de producerea de avuţie reală, iar aceasta, la rândul ei, depinde de diviziunea muncii. Diviziunea muncii nu există şi nu funcţionează automat, ci depinde, crucial, de legile şi instituţiile societale pe care ţările lumii le adoptă. Iar cele mai adecvate (bunăstării sociale) atari legi şi instituţii se consideră că le oferă “ordinea capitalismului proprietăţii private“.
Deşi variile crize economice n-au putut răsturna această dialectică, ele au adăugat, totuşi, nuanţe, amestecând indecisa, adesea, teorie economică cu ideologia politică “convenabilă“. Dacă teoria economică clasică a fost, în epoca naşterii ei, suport pentru înţinarea ideologiei politice clasic-liberale, considerate infrastructura ordinii capitaliste, sinteza keynesian-neoclasică a devenit sprijin pentru ideologiile “ordinilor-alternativă“ (dacă nu socialist-marxistă, măcar social-democratică, dacă nu nostalgic feudală, măcar disimulant conservatoare), ca pretinsă înlocuire / îmbunătăţire a capitalismului pieţelor libere.
Comunităţile economiştilor (şi ale filosofilor) “politici“ nu s-au aşezat, cu rigoare, pe o minte, discriminând definitiv între teoria (economică) autentică şi cea închipuită, între raţionament şi sofism, între idee logică şi ideologie emoţională sau empirică. În acest număr al ŒCONOMICA, autorii invitaţi să se pronunţe asupra temeiului ultim al pragmatismului (cerut de vremuri precum cele prezente) vor da soluţiile lor la problema deosebirii între fundamentul teoretic (ideologic consistent) şi cel pur ideologic (oportunist intelectual), între “policy“ şi “politics“, între onestitate şi oportunism în “actele de guvernanţă“.