Printre multele aspecte ambigui din teoria şi politica economice în viziunea curentului dominant este şi cel privind legătura dintre monedă şi capital sau, altfel spus, cel referitor la capacitatea cvasi-demiurgică a sistemelor bancare moderne de a contribui prin “creaţie/multiplicare monetară/creditară”, în regim de rezerve fracţionare, la “creşterea stocului de capital” al societăţii, premisă a prosperităţii ei. Eliberaţi de definiţii echivoce şi de corsetul statistic, putem totuşi să ne apropiem mai mult de înţelegerea efectului mai degrabă dezagregant şi dezechilibrant exercitat asupra relaţiei de preferinţă consum-investiţii pe care îl are procesul prin care se pretinde a fi satisfăcută o cerere de bani (anticipată sau nu de restul publicului) prin emitere temporară de mijloace fiduciare suplimentare (credit).

Dacă societatea nu anticipează expansiunea vădit prea entuziastă a creditului, rata de dobândă va coborî sub nivelul ei natural, investiţiile se vor înteţi, structura producţiei se va lungi, dar, din păcate, în răspăr cu preferinţele demonstrate ale publicului. Dacă publicul larg percepe viitorul ca fiind mai degrabă incert şi se protejează prin creşterea deţinerilor monetare, deci a cererii de monedă, şi sistemul bancar îi nesocoteşte opţiunea acestuia, derutând întreprinzătorii cu resurse mai potrivite pentru o atitudine generală mai încrezătoare, investiţional, faţă de viitor, economia va fi direcţionată înspre o altă secvenţă de risipă de ciclu boom-bust. Chiar dacă expansiunea ar fi anticipată ca artificială, tot ar rămâne redistribuţia prin inflaţie simplă şi prelungirea ajustărilor la preferinţele reale ale publicului.

Accelerarea şi decelerarea monetar-bancare ale lumii financiare sunt, finalmente, jocuri cu mărgele de sticlă. Alături de taxele şi impozitele apăsătoare, de reglementările arbitrare, impredictibile, excesul de spaţiu de creaţie de mijloace fiduciare are darul de a distruge fiducia în economie. De aici încep volatilitatea, managementul costisitor al riscurilor, contagiunea globală prin capriciile investiţiilor contaminate de neîncredere. Deşi, ca de atâtea ori, reparaţiile sunt mai costisitoare social decât recunoaşterea sobră a erorii generale de design, după cum aceasta din urmă este mai întotdeauna mai costisitoare politic decât reparaţiile sine die, atâta vreme cât politicile statale sunt “mai suverane” ca pieţele libere, cetăţenii rămân tot rezidenţi de experimente. Œconomica invită aici doar la unul mental.