Scriam acum cinci ani despre “Decembrie 1989”, într-o altă publicaţie, că revoluţiile sunt experienţe-limită, ce te renasc şi îţi rescriu nu doar prezentul şi viitorul, ci chiar şi trecutul. Acesta din urmă devine pentru unii un memorial al durerii răzbunate, pentru alţii, un pseudo-şantier de arheologie morală, în care se sapă după relicve ale unei rectitudini auto-închipuite. Cot la cot cu cei ce se iau senini la trântă cu palmele goale cu tancurile (fiindcă trecutul nu mai trebuie prelungit), există şi cei care se luptă cu propriile istorii ceţoase (pe care viitorul le vrea arhivate amnezic). Ce-i ţine uniţi pe revoluţionari, revoluţionaţi, contrarevoluţionari et al. este supravieţuirea, care în specia noastră a depăşit sfera instinctelor, devenind cinic-ştiinţifică: economic-politică. Omul politico-economic “decembrist” neaoş n-a făcut atât o revoluţie, cât a transgresat-o cu aer(e) imun(e), imund(e), sedentarizând tranziţii ce ar fi trebuit să fie trecătoare.