Online ISSN 2286-0266
Print ISSN 1223-0685
Copyright © 2021
Œconomica by SOREC
 
Octavian-Dragomir JORA
Academia de Studii Economice din Bucureşti
În răspăr cu America relativ climato-sceptică (parţial „vindecată” din stilou în prima zi de mandat a preşedintelui Biden), Uniunea Europeană şi-a arogat rolul de portdrapel planetar pe acest front prin Pactul verde european (Green Deal), dat publicităţii din 2019, reprezentând „o foaie de parcurs menită să asigure durabilitatea economiei UE, prin transformarea provocărilor legate de climă şi de mediu în oportunităţi în toate domeniile de politică şi prin garantarea unei tranziţii care să fie echitabilă pentru toţi şi favorabilă incluziunii tuturor”. Nota de plată a cetăţeanului contribuabil şi consumator comunitar: vreo 1000 de miliarde de euro bugetaţi de Uniune – desigur, asimetric distribuită şi cu beneficii asimetric distribuite.
Ca şi New Deal-ul roosveltian din SUA post-Marea Criză, cu care rezonează sonor, Green Deal este în primul rând un mega-plan de redistribuţie, cu intenţii generoase între care protejarea mediului, reducerea poluării şi eficientizarea energetică şi cu obiective care sună rezonabil dacă baza ştiinţifică ar fi solidă: până în 2050, UE să nu mai emită gaze cu efect de seră; creşterea economică să fie decuplată de utilizarea resurselor; nicio persoană şi niciun loc nu va fi lăsat în urmă. Dar dacă bazele („consensuale”) de la care porneşte acest plan nu sunt pe deplin „coerente” logico-economic şi „corespondente” cu realitatea ecologică? Atunci, nota reală de plată, costul real de oportunitate, devine mai mare de mia de miliarde de euro.

ŒCONOMICA nr. 2/2021
INTELLECTUAL CLIMATE CHANGE: BEYOND THE RHETORIC [SCHIMBĂRILE CLIMATULUI INTELECTUAL: DINCOLO DE RETORICĂ]