Există o deferenţă contraproductivă (cumva peste cea necesară, ce ar ţine de civilitate) prin care economiştii de la poalele Olimpului ghildei noastre se opresc la a cita cu nesaţ elaborate teoretice doar pentru că acestea au primit avizul de calitate al “democraţiei academice semizeie”. Definim “Olimpul” ca suma elitelor încununate cu cea mai înaltă distincţie în materie din Universul ştiut: Premiile Fundaţiei Nobel pentru Ştiinţe Economice.

Scopul franc şi primordial al acestui număr al ŒCONOMICA îl reprezintă încercarea de a demantela monopolul ideii de gratificare definitivă a întreprinderii intelectuale doar prin democraţia (reprezentativă) a recunoaşterii academice. Cu atât mai mult într-o ştiinţă a economiei, încă disputată între căutătorii apriori şi cei aposteriori ai legilor ei fondatoare. Apoi, credem că este nevoie de mai mult decât o extindere a participării la democraţia certificativă spre a obţine o viziune de o mai mare acurateţe asupra lumii. Duhul acestui demers este reprezentat de admiterea, ca principiu al prudenţei ştiinţifice, a valorii criticii individuale, nesufragetă, critică ce poate avea, cum a şi fost cazul în istorie, rol providenţial de îndreptare al unor verdicte aparent de nezdruncinat în optica aritmeticilor democratice. Celălalt scop, subsidiar demersului nostru, este de a oferi oportunitatea exprimării unor puncte de vedere provenind din cadrul unei comunităţi naţionale de profil, cea a economiştilor români, considerată adesea, pripit holist, ca doar un alt obedient “theory-taker” al modelor democraţiei reprezentative elitare din cadrul Western Economics.

În cele ce urmează, pornind de la convingerile şi credinţele proprii, neimpuse şi neutilizate ca filtru discriminator editorial, voi încerca să prefaţez acest număr al ŒCONOMICA dedicat tipului de economics gratificat de Comitetul Nobel în ultimii trei ani, răstimp de criză în economy-ul global. Economie ca ştiinţă, realitate, adevăr. Indiferent de tăria aerului olimpian.