PA: Pentru mulţi, numele dumneavoastră este asociat cercetărilor asupra “resurselor comune”: bazine de apă, sisteme de irigare, pescării, păşuni şi păduri comunale. În absenţa unor aranjamente instituţionale specifice pentru gestionarea lor, aceste resurse sunt în pericol de a fi excesiv întrebuinţate şi secătuite. Cercetările dumneavoastră au fost caracterizate de pluralism disciplinar şi metodologic, accentul fiind pus pe aspectele empirice şi cele ce ţin de politicile publice. Această abordare a devenit un element de identificare al Workshopului de Teorie Politică şi Analiză de Politici Publice de la Bloomington, dar şi un model pentru cele mai avansate cercetări din ştiinţele sociale. Este însă mai puţin cunoscut faptul că munca dumneavoastră în domeniul resurselor comune face parte dintr-un program de cercetare mai amplu care foloseşte această abordare specifică a analizei instituţionale pentru a pune în discuţie actualele graniţe disciplinare şi pentru a contribui la studiul acţiunii colective şi al sistemelor de guvernare.
EO: Într-adevăr, cercetările asupra resurselor comune fac parte dintr-un efort mai extins de a consolida o teorie susţinută cu date empirice cu privire la diverse forme de acţiune colectivă auto-organizate şi auto-guvernate. Natura acestui obiectiv impune o abordare interdisciplinară. Foarte multe politici publice contemporane tind să recomande conceptul lui Adam Smith de ordine de piaţă pentru toate bunurile private şi concepţia lui Hobbes despre Leviathan – acum numit “Statul suveran” – pentru toate bunurile colective. Antiteza dintre privat şi public, piaţă şi stat, apare, într-o anumită măsură, din separarea economiei politice în două discipline, ştiinţă politică şi economie, care au avut parcursuri diferite. Dacă specializarea academică are avantaje, supraspecializarea este periculoasă. Una dintre consecinţele nefericite ale supraspecializării este tocmai acest tip de recomandare exhaustivă de politică publică, fondată pe idei supra-stilizate cu privire la posibilităţile instituţionale.
Pe de o parte, când economiştii demonstrează că aranjamentele pieţei eşuează, ei sunt deseori dispuşi să facă recomandarea simplă ca Statul să se ocupe de aceste probleme, fără a se întreba cum vor fi stimulate birocraţiile de stat pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. Teoria actuală a acţiunii colective a insistat asupra presupusei necesităţi a Statului ca alternativă la Piaţă, întrucât teoria acceptată prezice că auto-organizarea voluntară pentru a produce bunuri publice sau pentru a gestiona resurse comune este foarte improbabilă. Pe de altă parte, când cercetătorii din ştiinţele politice arată că unităţile guvernamentale supra-centralizate au performanţe slabe, ei recomandă uneori “privatizarea” fără să înţeleagă cum poate fi creat un set de stimulente private care să crească performanţa şi nivelul de responsabilizare.
Mi-am dedicat cariera academică dezvoltării unor teorii fundamentate empiric care să depăşească fractura dintre economie şi celelalte ştiinţe sociale în aplicarea analizei instituţionale comparative. În anii 70 şi la începutul anilor 80 am făcut o cercetare amplă cu privire la efectele pe care le au aranjamentele instituţionale asupra rezultatelor, eficienţei şi adaptabilităţii furnizării serviciilor urbane din zonele metropolitane americane. Cercetările noastre mai recente asupra resurselor comune au avut un impact semnificativ, deşi dimensiunile teoretice ale acestui efort sunt mai puţin cunoscute. Sper, totuşi, ca examinarea şi analiza resurselor comune pe teren, în laborator şi teoretic, să contribuie la dezvoltarea unei teorii valide din punct de vedere empiric cu privire la auto-organizare şi auto-guvernare.
