Ştiinţa economică are pe lista preocupărilor (şi) analiza naturii, cauzelor şi efectelor stimulentelor/incitativelor, fie ele instituţionalizate, continue, fie prezente în instanţieri discrete; stimulentele sunt circumstanţe care motivează acţiunea umană. Economiştii sunt de acord că stimulentele pot fi “bune” sau “rele”, iar calificarea vine din contribuţia la producţia de avuţie, una, am adăuga, pusă în rit paretian: creşte producţia de avuţie-proprietate fără a se pierde proprietate (ca discriminare între redistribuţia creatoare de avuţie şi cea uzurpatoare). Ştiut este că unul dintre stimulente rele este “hazardul moral”.
Acesta implică, în mod natural, două părţi – “profitor/ri” şi “perdant/ţi” –; altminteri, am fi discutat nu într-atât de hazard (pericol) în ordine socială, relaţională, interpersonală, cum e pusă problema, cât de simplă eroare unipersonală. Analiza hazardului moral are, însă, parte de o gâlceavă între cei ce optează pentru accentuarea elementului de neştiinţă (“informaţie asimetrică”) şi, respectiv, cei ce privilegiază neputinţa părţii/lor perdante în a se apăra şi riposta substanţial. Avem “informaţie imperfectă” vs. “definire imperfectă a dreptului la proprietate”. Vezi studiul de caz – criza.
În orice fel am privi realitatea economică concretă, vom remarca faptul că ea rămâne ticsită de stimulente virtuoase sau vicioase. În numărul curent al ŒCONOMICA, se vor putea remarca, fie urmărite explicit, fie prezente în subtextul analizelor economice găzduite, referinţe la instituţii şi împrejurări care au darul de a exhiba comportamente păguboase social, deşi (nemeritat) profitabile individual, şi de a le inhiba pe altele, fructuoase social, deşi nu aşa fecunde pentru unii sau alţii. Politica şi politicile au vizat mereu tuşarea stimulentelor, dar adesea au şi căzut victime “legii consecinţelor lor neintenţionate”.