Actuala criză economică poate fi privită ca o sumă de dialectici, şi în sine, dar şi în privinţa problematizării apariţiei ei. Acţiuni contradictorii au născut convulsia a cărei fază recesivă o trăim în prezent, fie în Europa, fie în lume, ca tot: vorbim de “omogenitate monetară vs. eterogenitate fiscală”, de “germanizare vs. grecizare a modelelor de competitivitate”, de “îndatorări ieftine vs. rambursări scumpe”, de “liberalizare vs. malreglementare” ş.a. Intelectualmente, argumentări contradictorii coabitează la fel de spasmodic, căutând cumva ajungerea la o sinteză cu conţinut epistemologic superior, dar şi evitarea elegantă a contradicţiilor-sursă: vorbim de “căutare apriorică vs. revelaţie empirică”, de “analiză calitativă vs. cantitativă”, de “regularităţi vs. lebede negre”, de “imposibilităţi ideologice de moment vs. utopii”.
Sub egida indicată de titlul de mai sus am reunit, în acest număr al Œconomica, un sextet de articole care, la simpla citire a titlurilor, par greu de încadrat într-o temă clară, altfel decât prin faptul elementar că tratează speţe economice. Totuşi, le ţine laolaltă un duh dialectic, vădit în analizele tensiunilor dintre economia de piaţă şi centralizarea politică (din Ungaria), dintre ceea ce conferă structură unei economii şi ceea ce o tulbură (în România), dintre ţintirea unei inflaţii joase ori a ieşirii din capcana lichidităţii (oriunde), dintre instrumente veghind la stabilitatea financiară şi ingredientele sistemice potrivnice (în lumea modernă), dintre o parte de Europă relativ disciplinată şi cea coruptă (redesenându-şi Tratatele comune), dintre proprietari şi manageri stimulaţi pervers (de legislaţiile corporative defecte).
Există, totodată, şi o dialectică de ansamblu în care sunt prinse contribuţiile autorilor prezenţi în numărul de faţă: esenţialmente, una de natură metodologică, anticameră a explicaţiilor asumate. Avem materiale care cercetează datele designului instituţional, calitativ, pentru a clarifica sursa blocajelor de sistem, după cum altele pun problema cuantificării datelor în indicatori cantitativi; dar miza lor este una şi comună, şi legitimă: a găsi (jucându-ne cu cuvintele) indicii şi indici ai crizelor şi, în prelungire, ai normalităţii. În viaţa economică, starea de normalitate o constituie, fireşte, schimbarea perpetuă a configuraţiilor, dată fiind incertitudinea, asimetriile de informaţie şi de interese. Stabilitatea la care tânjim nu se referă la încremenire, ci la ideea de predictibilitate pe care ne-o reîntoarce adevărul ştiinţific.
