Ştiinţa economică ne apare ca neomogenă, dacă nu chiar schismatică, de pildă, în privinţa zugrăvirii tabloului înţelegerii economice. Bunăoară, tuşa “austriacă” este aici şi mai ambiţioasă, şi mai modestă decât cea “mainstream”. Pe de o parte, este mai ambiţioasă pentru că o ilustrare în termeni de intenţionalitate este mai completă decât una bazată pe evenimenţialitate şi pentru că încearcă lămurirea relaţiilor teleologic-cauzale ce operează în universul social, nelimitându-se la a găsi regularităţi empirice între agregate statistice adesea problematice; pe de altă parte, este mai puţin ambiţioasă pentru că nu se străduieşte să stabilească relaţii cantitative între varii magnitudini economice, ci se rezumă la identificare de relaţii calitative strict necesare, deduse pe cale apriori, fără a apela la teste de verificare.

Acţiunile umane se compun, logic, din două componente: un eveniment-ţintă (dimensiunea factuală) şi o judecată contrafactuală (menită a lumina consecinţele evenimentului faţă de alternativa ce nu va fi consumată). Economiştii “ortodocşi” moderni, aflaţi sub influenţa principiilor metodologiilor pozitivistă şi behavioristă, sunt inconfortabili cu accentul pus pe “acţiunea intenţională” deoarece a doua componentă a acţiunii, cea contrafactuală, nefiind direct observabilă, ar fi, cumva, puţin relevantă. Teoriile mainstream tind să se insuleze în spaţiul evenimentelor observabile şi al aşa-numitelor relaţii empirice între acestea, în timp ce “austriecii”, în contrast pregnant, consideră că relaţiile între “evenimente” nu zic întreaga poveste a realităţii fiindcă le scapă conceptul elementar de “acţiune intenţională”.

Fie că o apreciem ca virtuoasă sau, dimpotrivă, vicioasă în dezvoltarea analizei economice, calarea predominantă pe agregate macroeconomice ne poate oferi dacă nu teorii inatacabile măcar intuiţii despre climatul economic în care, din raţiuni de economie operaţională de judecăţi, raţionamentele agregate devin rentabile. Deşi discuţiile scrupuloase legate de capacitatea formalizării statistico-matematice de a surprinde fin relaţiile funcţionale şi / sau cauzale dintre agregate îşi păstrează legitimitatea chiar şi după înscăunarea “sintezei keynesian-neoclasice” ca limbă de lucru în investigarea realităţii economice, analizele cantitative, rafinate metodologic, pot adăuga suficientă valoare economiei teoretice şi aplicative. Œconomica propune în acest număr un eşantion atent ales de analize agregative.