Şi substanţa, şi stilistica discursului religios, de pildă cel din tradiţia creştin-ortodoxă, par altfel omului de ştiinţă seculară, chiar şi celui din sfera ştiinţelor sociale. Referenţialul transcendental şi “temperatura” vorbei se disting uşor de lumescul economic codat într-un lexicon “rece”, dens în raţionalitate şi totuşi parcă prea impersonal. Graniţa sensibilă dintre “trans-disciplinar” şi “indisciplinat” poate să-i înstrăineze pe cei dornici de teorii unificate ale acţiunii umane deopotrivă de adevărul revelat, după cum şi de cel demonstrat. Dar asta nu înseamnă că nu sunt suficiente temeiuri pentru care insularea în paradigme protecţioniste epistemic să fie denunţabilă. De pildă, economia, însingurată, nu poate să dea seamă despre eficienţă decât dacă altă întrebare îşi află răspuns. Eficienţă, da, însă pentru cine?

Într-o lume a neîndestulării, a conflictului latent, etica şi dreptul îşi propun să zăgăzuiască violenţa, împărţind-o pentru mai bună administrare în invazivă şi, respectiv, defensivă, judecând, în acest sens, permise şi prohibiri universal inteligibile social. Moralitatea, căutarea virtuţii de dincolo şi mai presus de simpla non-agresiune (non-iniţiere a violenţei), îşi propune să prelungească durabilitatea logicii bunăstării. Căutarea ordonată a bunăstării lumeşti paşnic obţinute poate să fie îmbogăţită de o căutare supra-ordonată a unei bunăstări mântuitoare (cumpătată, altruistă, smerită, jertfelnică)? Pot fi cumva integrate logica economică maximizatoare a satisfacţiei personale în condiţiile sociale ale rarităţii, cu logica etică a legii raţional descoperibile în însăşi natura umană socială şi cu logica revelaţiei?

Economistul politic, filosoful politic (etician) şi teologul creştin împărtăşesc un indiciu deosebit de comuniune pe care li-l oferă ideea însăşi de libertate personală. Această libertate personală, definită consistent, nu este in(de)finită, ci limitată la spaţiul natural coextensiv fiecăruia dintre noi sub forma proprietăţii de drept asupra sinelui, asupra celor extrase productiv din natură şi transferate voluntar semenilor şi este premisa bunei stări; aceeaşi libertate personală este compasul geometriei ordinii bunei stări care vine din delimitarea acceptată social a lui meum de tuum şi a găsirii rostului lui nostrum; şi aceeaşi libertate personală ne dă bogăţia alegerii nu doar de a nu face rău, ci a te apropia de tot binele pe care-l poţi săvârşi. “Dilema prizonierului lui Pascal” e un pariu al libertăţii de a alege, de a-L alege.