“Dialectica” economistului “civilizează” cultura. Adecvarea-mijloacelor-la-scopuri, ca meta-raţiune a acţiunii umane, închide “arcul electric” al valorii/valorilor, încorporând raritatea implacabilă a resurselor (cu utilizări alternative), chemate să vină înspre întâmpinarea nevoilor (cu exprimări competitive interpersonal, social). Şi activităţile, şi artefactele culturale devin descriptibile atât prin genul proxim al transformării productive de resurse rare în temeiul diviziunii sociale a muncii, marcă a infrastructurii şi logicii civilizaţionale, după cum şi prin diferenţa specifică a creării de identitate socială. Producţia de cultură ar fi, cumva, asistată civilizaţional de pieţe şi ierarhii anonime; consumul de civilizaţie rămâne o experienţă culturală. Răspunsul raţional şi relaţional la realitatea rarităţii resurselor a venit odată cu descoperirea (şi reinventarea) instituţiei dreptului de proprietate, premisă a ordinii non-conflictuale şi non-risipitoare durabile.
Vorbim despre “descoperire” în tradiţia jusnaturalistă (lockeană, scolastică) a proprietăţii private, cum şi despre “reinventare” în orice situaţie în care definiţia naturală a fost denunţată sau denaturată, în condiţiile în care asignarea şi apărarea drepturilor de proprietate reprezintă aspecte non-neutre păcii şi prosperităţii. Transplantând analiza economică în termeni de drepturi de proprietate (o vom denumi proprietariană) în sfera creaţiei şi circulaţiei culturii, fie aceasta “comună”, în sens herderian, sau “înaltă”, în sens humboldian, putem delimita unele dihotomii în baza cărora putem face inferenţe/emite ipoteze asupra durabilităţii regenerative a “avuţiei culturale”. Consecinţele devoalate proprietarian de apropierea sau depărtarea de legea naturală, de socializarea samavolnică, de erorile de design în managementul comunelor sau de tratarea (ne)omogenă a tangibilelor şi intangibilelor rămân repere legitime spre diagnosticul şi prognosticul sănătăţii culturale a societăţii umane.
De importanţă aparte în economia cercetării este revizitarea în această asumată viziune proprietariană a unor concepte economice sensibile, cu atât mai mult transplantate prea metaforic în zona culturii: valoarea culturală şi, coextensiv, capitalul cultural. Definit ca activ care ar încorpora, depozita sau furniza valoare culturală în plus faţă de valoarea economică pe care o posedă, capitalul cultural devine problematic prin asertarea durabilităţii lui intergeneraţionale: inferabilă contraintuitiv din echitatea intrageneraţională (ignorând experienţa Civilizaţiei Occidentale, inegalitară cultural), dacă nu complet agnostică cu privire la consecinţele formelor de proprietate implicate. Privilegiind asumat perspectiva praxeologică a Şcolii Austriece drept metodologie de lucru, cercetarea va combina analiza teoretică de orientare calitativă, cu ilustrări cantitative istorico-empirice din sectoare-cheie cultural-creative, încercând îndepărtarea de asumpţii arbitrare şi analize ambigue.