Articles on Issue Theme
Octavian-Dragomir JORA
Academia de Studii Economice din Bucureşti
“Dezvoltarea durabilă”, preocupare emanând explicit mai cu seamă din zona policy-oriented a reflecţiei economice decât din cea business-oriented, pare să fie astfel sălaşul unui soi de paradox acţional. Prin natura ei, confiscatorie şi redistributivă, politica este mai îndrăgostită de termenele scurte, pe când piaţa nu poate ţinti lărgirea spaţiului de prosperitate decât luându-şi timpurile lungi drept aliat (bun venit în lumea logicii capitalului!). Desigur, şi politica se poate impregna de morbul durabilităţii fiindcă fie şi exproprierea trebuie disciplinată de reguli transpartinice ale jocului democraţiei (bun venit în lumea logicii constituţionale!). Dar durabilitatea nu este o problemă a relaţiei geo-bio-fizico-chimice dintre om şi “mediu”, ci una a relaţiei predictibile instituţional dintre om şi om/societate/specie.
Deocamdată, cred că putem agrea faptul că acțiunea umană suferă două constrângeri concomitente: cea a legilor lumii naturale și, respectiv, cea a legilor vieții sociale. Populăm un mediu natural îmbogățit (sărăcit?) antropic, guvernat de cauzalitate deterministă și totuși impredictibil din cauza sumedeniei de interacții la nivel de particule sau agregate, și, respectiv, un mediu social (re)producând variile resurse materiale, guvernat de cauzalitate teleologică, și totuși supus capriciilor surprizei perfecte care este libertatea umană de a alege. E fără putință de tăgadă că (și) prin lucrarea omului, climatul natural, în sensul lui cel mai amplu, se schimbă mereu și nu neapărat în bine, la fel cum este și faptul că digerarea acestor schimbări rămâne funcție și de climatul intelectual-instituţional în care aceasta se întâmplă.
Domneşte în peisajul discuţiilor despre durabilitate o resemnarea instituțională care pornește de la gândirea că în lumea acelor resurse “comune/publice, prin excelență” (?!), răspunsurile se cuvine să provină din același registru instituțional. În mod subtil, ceea ce este public devine iremediabil politic, iar piaţa (contractelor voluntare între proprietari), o sursă abundentă de probleme în lumea înghesuită a rarităţii resurselor. Lecţia clasicilor potrivit căreia proprietatea privată “socializată” progresiv, prin inflație și expansiune a creditului, fiscalitate sau reglementări, creează o dinamică perversă a stimulentelor, adesea ciclică, de suprautilizare a resurselor naturii pare a deveni poluantă. Totuşi, oricât de relativist-consensuală pare ştiinţa economică nu numai în tema durabilităţii, dezbaterea nu s-a epuizat.
Deocamdată, cred că putem agrea faptul că acțiunea umană suferă două constrângeri concomitente: cea a legilor lumii naturale și, respectiv, cea a legilor vieții sociale. Populăm un mediu natural îmbogățit (sărăcit?) antropic, guvernat de cauzalitate deterministă și totuși impredictibil din cauza sumedeniei de interacții la nivel de particule sau agregate, și, respectiv, un mediu social (re)producând variile resurse materiale, guvernat de cauzalitate teleologică, și totuși supus capriciilor surprizei perfecte care este libertatea umană de a alege. E fără putință de tăgadă că (și) prin lucrarea omului, climatul natural, în sensul lui cel mai amplu, se schimbă mereu și nu neapărat în bine, la fel cum este și faptul că digerarea acestor schimbări rămâne funcție și de climatul intelectual-instituţional în care aceasta se întâmplă.
Domneşte în peisajul discuţiilor despre durabilitate o resemnarea instituțională care pornește de la gândirea că în lumea acelor resurse “comune/publice, prin excelență” (?!), răspunsurile se cuvine să provină din același registru instituțional. În mod subtil, ceea ce este public devine iremediabil politic, iar piaţa (contractelor voluntare între proprietari), o sursă abundentă de probleme în lumea înghesuită a rarităţii resurselor. Lecţia clasicilor potrivit căreia proprietatea privată “socializată” progresiv, prin inflație și expansiune a creditului, fiscalitate sau reglementări, creează o dinamică perversă a stimulentelor, adesea ciclică, de suprautilizare a resurselor naturii pare a deveni poluantă. Totuşi, oricât de relativist-consensuală pare ştiinţa economică nu numai în tema durabilităţii, dezbaterea nu s-a epuizat.
ŒCONOMICA nr. 3/2014
INSTITUTIONALLY SUSTAINABLE ECONOMIC DEVELOPMENT [DEZVOLTARE (ECONOMICĂ) DURABILĂ (INSTITUŢIONAL)]
Select Issue:
Archive
Octavian-Dragomir JORA
Academia de Studii Economice din Bucureşti
Mirea-Gheorghe BERECHET
Academia Română
Miruna-Mihaela MIREA
Academia Română
Andreea-Raluca NEDELCU
Academia Română
Gabriela-Mariana IONESCU
Academia Română
Graţiela-Denisa IORDACHE
Academia Română
Simona-Ionela PETCUŢ
Academia Română
Nicolas-Costinel NEGREA
Academia de Studii Economice din Bucureşti
Andreea-Raisa ȚĂRÎNĂ
Academia de Studii Economice din Bucureşti
Authors
