“Lumea şi viaţa”, în sensul lor larg, sunt formate din “oameni care sfinţesc locuri” şi din “lucruri făcute la timpul lor”. Iar “economia ştiinţei” nu face excepţie.
Nicolae Iorga îşi descria, şi eminent, şi empatic, domeniul său de excelenţă, istoria, astfel: “[d]isciplina cea mai umană din toate, pentru că lărgeşte viaţa, prin perspectiva imensă a trecutului, prin presimţirea viitorului fără de capăt. Nu există disciplină omenească prin care să ne facem mai sociabili, mai altruişti, mai iubitori de om şi de viaţă”. Totuşi, după cum bine se ştie, una şi aceeaşi istorie are o multitudine de înţelesuri, dintre care doar unul este corect şi complet. Istoria “adevărată” nu depinde doar de accesul la arhive şi săpături în situri arheologice, ci şi de limpezimea minţii cu care ştergem praful de pe ele. Deşi trecută, istoria lumii se rescrie în fiecare secundă în care ne înnoim stocul de relicve sau recitim ceva mai clar vechiul. Bunăoară, istoria Marii Crize este un monument de convulsii şi contorsiuni de sens. Istoria gândirii economice are mereu nevoie (şi) de o istorie a răgândirii atunci când gândurile unei epoci devin victimele unor negândite iluzii.
Simion Mehedinţi dădea una dintre cele mai complete definiţii ale geografiei poate din literatura universală de profil, deşi opera sa a rămas pe nedrept cantonată lingvistic în spaţiul românesc: “[g]eografia este ştiinţa Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp)”. Privite şi mai apăsat prin ochii speciei umane, litosfera, hidrosfera, atmosfera şi biosfera nu sunt altceva decât stocuri şi fluxuri de resurse la dispoziţia “antroposferei”, învelişul (pretins) inteligent al planetei care prin acţiunile sale le poate exploata înţelept sau şi le poate întoarce împotrivă (nota bene: ecologia, dezmembrământ al geografiei, are nevoie de judecată economică fără ură şi părtinire, fără de care riscă a deveni o rebeliune fără cauză; şi, bunăoară, “fetişul” salvării planetei cu preţul existenţei omului ispitind activişti şi politicieni).
Uniunea Europeană este constructul politico-economic poate cel mai vivace istoric şi versatil geografic; unul care îşi a-/de-/re-clamă cu pasiune sustenabilitatea.
